Înainte de toate vreau să vă spun că nu am mai scris de ceva timp. Nu neapărat din cauză că nu am avut inspirație ori faptul că nu am avut timp (chiar nu am avut) ci pentru simplul fapt că ordinea priorităților a fost asta. Prioritizarea lucrurilor este un lucru foarte important în drumul spre succes.
V-am păcălit, am spus asta pentru că am vrut puțin să scad nivelul așteptărilor din dorința de a vă face să tratați ceea ce am scris exact cum eu simt, am făcut asta pentru că iubesc oamenii și iubesc faptul că vor acorda un minim de interes asupra articolului.
O să încerc să vorbesc puțin despre empatie. Toată lumea ar trebui să știe că emoția este vectorul de comunicare cel mai rapid din lume. Oriunde am reușit să mă implic civic în dezvoltarea comunităților am ajuns la concluzia că emoția se înregistrează în aceeași secundă. Cred că nu ține cont de educație, nici de tradiție, nici de nimic … ține cont de viu, ține cont de ce vă dăruiește omul din fața voastră. Pentru a putea fi empatic cu cineva, în primul rând, trebuie să te cunoști pe tine!
Gândiți-vă cum ar fi să trăim închiși într-o cutie unde pe fiecare latură se află niște oglinzi! Ești peste tot, nu te recunoști pentru că … pentru prima dată îți vezi ceafa sau îți vezi urechea. Automat ai avea un sentiment de teamă și gândiți-vă cât de oribil ar fi să fim toți la fel. Ei bine în urma acestui lucru îți dai seama cât de frumoasă este această diversitate, această bucurie de a fi altfel.
Câți dintre noi avem acest simț animalic de a ni se răspunde la emoție pe loc. Cum ar fi să spunem „Te iubesc” și să nu ni se răspundă pe loc, cum ar fi să ne uităm urât și să ni se răspundă cu aceiași emoție? Numai că în viață, aceste lucruri nu sunt pe loc, nu este nimic pe loc! Și așa intervin așteptările, acea emoție pe care ne-o proiectăm înainte de vremea ei.
Așa că o să vă povestesc o întâmplare și anume „povestea unui zâmbet”.
Am avut la un moment dat o experiență cu o persoană care cei drept nu prea reușeam să am nici măcar contact vizual pentru că nu aveam nimic în comun dar cumva activitatea de zi cu zi ne intersecta viețile. Și cum de cele mai multe ori empatizez la secunda doi cu persoana din fața mea, atitudinea pe care o am este una mereu pozitivă și zâmbitoare. Un zâmbet pe care-l ofeream zilnic și o dată cu trecerea timpului, așteptarea mea era să primesc și eu măcar unul înapoi și mă enervam așa puțin pentru că zâmbetul meu de la zi la zi era mai fals. Și într-o bună zi am ieșit din cutiuța mea și m-am gândit că nu o voi mai face niciodată să zâmbească, în schimb eu trebuie să-i zâmbesc pentru că într-o bună zi va zâmbi și altor oameni. Mi-am închipuit că zâmbetul meu dăruit în ziua aceea, după ce face tot ocolul acestui glob pământesc, o să mi se întoarcă și vă garantez că așa este.
Când dăruim, nu trebuie niciodată să avem așteptări. Cadourile vin din altă parte, când trebuie să vină ele! Așteptând pe loc fără să nu mai dăruim nimic, asta pentru că ne este frică și când ne este frică, nu își mai face simțită prezența iubirea, și o dată cu acest lucru intervine și teama … nu mai putem vorbi de empatie.
Acum în mediul online, noi, actorii mediului online, cu asta ar trebui să venim … cu puterea de a îmbrățișa frica și teama. Cum putem noi să transpunem emoțiile unui eveniment, unei acțiuni, în acest mediu și să ajungem la inimile oamenilor? Ei bine, nu cred că există un ghid pas cu pas …. fiecare dintre noi avem probabil modul nostru de a face asta. Ceea ce știm sigur că trebuie să avem la baza … sunt lucrurile de care am vorbit mai sus.
Când vorbim despre empatie, vorbim despre cum ne transpunem în pantofii celuilalt, despre cum ne lăsăm viața ori gândurile ori concepțiile ori scenariile prestabilite pentru a vedea de fapt ce se întâmplă acum în clipa aceasta pentru că, clipa este tot cea ce avem. Ori clipa aceasta, dacă nu o Îndumneezim cu bunătate, cu generozitate, cu empatie, cu viu frumos, dragilor, nu putem exista pe pământul ăsta atât de frumos și să fiți siguri că depinde de fiecare dintre noi cum trăim clipa.
Gândiți-vă că, pe o scenă de teatru, în fiecare seară există aceeași piesă de teatru numai că diferă spectatorii. Fiecare actor știe asta pentru că face aceleași gesturi, spunând aceleași lucruri, existând același mecanism. Peentru el nu este nimic diferit însă modul cum fiecare spectator primește emoția este total diferit de la seară la seară. Vă dați seama cât de greu este ca acestea să ajungă la noi? Vă dați seama câtă muncă este depusă ca spectatorii să primească un act actoricesc de calitate? Dar oare vă dați seama că suntem direct responsabili de ceea ce primim? Să știți că, cu cât sunteți mai implicați energetic, spiritual și așa mai departe în acel spectacol cu atât veți fi mai satisfăcuți.
Așa este și cu evenimentele în mediul online, cu cât investiți mai mult în procesul de desfășurare al unui eveniment cu atât mai mult investiți în mine, de exemplu, de a transmite exact ceea ce este nevoie și exact ceea ce vă doriți pentru că ghiciți ce … nu există singurătate! Există numai acest dialog, acest du-te vin-o, acest schimb de gânduri, de energii. Știți că în clipa în care avem foarte multă experiență și un simț aparte, putem spune că undeva acolo cineva nu este atent. Și nu pentru că-l vedem, ci pentru că energetic acolo simțim ceva. Noi nu suntem o bucată de carne și atât! Pe lângă ceea ce vedem fizic, ceea ce putem atinge, acest trup cum îl numim noi, există viul din noi toți.
La un moment dat, mi-am închipuit că în fiecare om pe care-l întâlnesc este o versiune a mea … mai bună, mai puțin bună, excepțională, mai săracă, mai tristă, mai limitată și în clipa în care ne gândim că omul din fața noastră este o versiune de a ta în alte haine, în altă viețișoară, în alte frici, în alte probleme, în alte boli. Comunicare trebuie să se schimbe pentru că nu ne mai permitem să-l judecăm.
Cred că în clipa în care intervine judecata rece, omenirea pierde! Cred că trebuie să facem față cu toții unui secol excepțional în care ideile, tehnologia, oamenii sunt la superlativ. Și mai cred că trebuie să facem față acestei explozii de nou iar noi trebuie să facem față cu umanitate.
Sunt studii care spun că, copii care se nasc acum trebuie să fie îndrumați, să li se deschidă ușa către toate meseriile și profesiile umaniste. Și dacă suntem siguri de faptul că suntem vii și ținem cu dinții de această clipă, sunt sigur că omenirea va avea o nouă șansă.
Ei bine, am trei luni de zile de când, pe lângă orele de la facultate pe care le desfășor online, toată viața mea profesională a fost mutată în acest mediu nou. Trei luni în care am avut poate același traseu al activităților pe care l-am avut și anul trecut numai că au fost în online. Și știți ce? Nu am simțit o diferență extraordinară, nu am simțit neplăceri, nu am simțit neajunsuri, am simțit doar un nivel de oboseală puțin mai ridicat decât de obicei, în rest nimic mai mult. Dar știți de ce? Pentru că am făcut totul cu pasiune, cu dăruire și cu empatie și am făcut ceea ce îmi place și așa vă sfătuiesc și pe voi să faceți ce vă place și ceea ce știți cel mai bine pentru că așa o să putem aduce un plus valoare comunității.
Mă opresc aici și sper că o să vă placă ce am scris. Nu uitați că oamenii atrag oameni și nimic nu este la întâmplare!
Ar fi interesant dacă ai putea face podcasturi cu absolvenți ai universității în care să ne împărtășească mici ,,secrete” despre cum au reușit ei, ce i-a motivat să învețe și să fie din ce în ce mai buni, precum și despre cum au depășit momentele mai dificile din viața lor de student sau de actual angajat.