„Plângem după viața de care ne plângem”

Cam „clișeic” titlul dar asta simt după o săptămână în care „sunt responsabil și stau în casă”.

Nu fac foarte multe zilele acestea … stau în pat, îmi fac de mâncare, dau refresh la rețelele de socializare și mă uit la diferite video-uri for fun.

Când am început nebunia asta abia am așteptat, am așteptat pentru că eram sigur că o să mă odihnesc, o să mă trezesc la orice oră vreau eu să fac ce vreau eu și cum vreau eu.

Fantastic aș putea spune. Totul a decurs conform planului și m-am bucurat de primele zile însă … ușor, ușor am început să nu-mi mai găsesc locul și simțeam nevoia de oameni, de aglomerație, de probleme (având în vedere că domeniul meu de activitate presupune managementul oamenilor și munca în echipă).

Astăzi, m-am trezit destul de bine și am avut câteva momente în care stăteam și mă gândeam la ce am visat … am visat faptul că am avut o zi plină, cu multe ședințe, cu multă organizare și mă gândeam așa la tot ce s-a întâmplat acolo și râdeam, mă bucuram, chiar observam greșelile pe care le făceam și îmi spuneam „Ștefănuț, ce fraier ești. Nu vezi că ai scăpat din vedere niște lucruri importante și că este haos?”. Eram „Wtf! Ești nebun? Am ajuns să visez ceea ce-mi place!”

Acum în final stau și mă gândesc și îmi doresc să treacă foarte repede această nebunie și să mă întorc la treabă și să fac ceea ce-mi place.

Chiar dacă mereu plângem de faptul că avem o viață agitată și muncim mult și nu ne mai bucurăm de lucrurile mici, dacă facem ceea ce ne place și punem suflet vrând să contribuim la tot ceea ce ne înconjoară, acesta este momentul în care „plângem” după viața pe care o avem și ne dăm seama de cât de multe facem de fapt.